Afișul expoziției
– Winckelmann, Florența și Etruscii. Părintele arheologiei în Toscana –
– Muzeul Național de Arheologie din Florența, 26 mai 2016 – 30 ianuarie 2017 –
Un savant – O expoziție
Expoziția temporară “Winckelmann, Firenze e gli Etruschi. Il padre dell’archeologia in Toscana” a fost inaugurată pe 26 mai 2016 la Museo Archeologico Nazionale din Florența, Italia, și rămâne deschisă publicului până pe 30 ianuarie 2017, atunci când va avea loc și un congres internațional găzduit tot de muzeu, dedicat memoriei lui Johann Joachim Winckelmann.
Această expoziție a deschis seria de evenimente prevăzute în diverse orașe din Europa, menite să marcheze 300 de ani de la nașterea lui J. J. Winckelmann și 250 de ani de la moartea acestuia.
Pentru realizarea expoziției au colaborat următoarele instituții: Museo Archeologico Nazionale di Firenze, Soprintendenza Archeologia della Toscana, Università Degli Studi Firenze, Winckelmann-Gesellschaft Stendal. Curatorii principali ai expoziției sunt Stefano Bruni și Giovannangelo Camporeale.
Expoziția a prilejuit și apariția unui catalog bogat ilustrat (cu o versiune și în limba germană) ai cărui editori sunt Barbara Arbeid, Stefano Bruni și Mario Iozzo.
Cine a fost Johann Joachim Winckelmann?
Cunoștințele cu privire la arta antică, în general, și cele despre arta etruscă, în particular, de la jumătatea secolului al XVIII-lea, se datorează în mare parte savantului german J. J. Winckelmann, considerat fondatorul disciplinei moderne a istoriei artei și cel care a inspirat perioada neoclasică.
J. J. Winckelmann se naște la Stendal, Germania, pe 9 decembrie 1717, într-o familie modestă. Sosește în Urbe pe 19 noiembrie 1755, când deja la Dresda apăruse libretul său “Gedanken über Nachahmung nach der griechischen Werke in der Malerei und Bildhauerkunst” (Cugetări despre imitarea operelor grecești de pictură și sculptură), astăzi considerat manifestul mișcării neoclasice. Mutarea sa la Roma s-a datorat cardinalului Alessandro Albani, în slujba căruia s-a aflat ca bibliotecar. Tot datorită cardinalului, Winckelmann se convertește la catolicism.
Perioada de ședere la Roma (între 1755 – 1768) a fost pentru savantul german o perioadă decisivă, care i-a permis, prin observarea directă a nenumărate capodopere conservate în muzee sau colecții private, să-și sporească cunoștințele cu privire la lumea antică și să preocupe de canoanele frumuseții clasice.
O contribuție la dezvoltarea intelectuală a lui Winckelmann a avut-o și așa-numita “experiență fiorentină”, și anume, șederea la Florența în perioada septembrie 1758 – aprilie 1759.
Winckelmann a fost interesat și de arta etruscă alocând un capitol acestui subiect în lucrarea Geschichte der Kunst der Alterthums (Istoria Artei Antichității), apărută în 1764, reluând această temă și în cadrul altor opere succesive. Capitolul dedicat artei etrusce nu a beneficiat de o cercetare aprofundată. În interpretarea lui Winckelmann, nivelul artei etrusce nu atingea nicidecum perfecțiunea artei grecești deoarece etruscilor le lipsea “bunul gust”, fiind un popor predispus plăcerilor. Cunoștințele sale cu privire la arta etruscă erau limitate având în vedere documentația disponibilă în epocă, lacunară și insuficientă, mai ales că artefactele proveneau în principal din zona de nord a Etruriei, adică din teritoriul cuprins în secolul al XVIII-lea între granițele Marelui Ducat al Toscanei.
Teoretizarea artei antice realizată de către Winckelmann a fost fundamentală pentru arta neoclasică care recuperează simplitatea și raționalitatea compozițională a artei grecești. Savantul german a furnizat bazele unei perioade artistice care se inspira din modelele antice, o epocă al cărei principal reprezentant este fără doar și poate Antonio Canova.
Winckelmann se stinge din viață pe 8 iunie 1768, într-un hotel din Trieste. Fusese atacat pe drumul de întoarcere de la Viena la Roma iar rănile suferite îi vor provoca decesul. Se crede că asasinarea acestuia s-ar fi datorat bogățiilor primite în dar de la curtea imperială sau unor cauze politice.
Secțiunile expoziției
Expoziția aflată la parterul muzeului, în Salone del Nicchio, este alcătuită din trei părți care aduc în atenția publicului un moment important din activitatea lui Winckelmann: contactul acestuia cu orașul Florența. Sunt prezentate opere antice pe care acesta le-a examinat și sunt puse în evidență contribuția sa la cunoașterea artei etrusce și impactul pe care studiile sale le-au avut în răspândirea mitului etruscilor în cultura europeană, la cumpăna dintre secolul al XVIII-lea și al XIX-lea. Părțile expoziției tratează aceste aspecte din unghiuri diverse.
În paisprezece vitrine sunt expuse peste o sută de obiecte: vase grecești și etrusce, manuscrise și cărți rare, statui din marmură și din bronz, documente și tablouri, urne și sculpturi etrusce, geme (mulaje) și medalii. Alte capodopere, parte a grupului statuar etrusc și aflate în legătură cu expoziția – Chimera di Arezzo, Minerva di Arezzo, l’Idolino di Pesaro –, se află la etajele superioare ale aceluiași muzeu, oferind vizitatorului un motiv în plus de a vedea colecțiile permanente ale muzeului situate la primul și al doilea etaj al clădirii.
Prima secțiune a expoziției temporare “Winckelmann, Firenze e gli Etruschi. Il padre dell’archeologia in Toscana” are ca scop creionarea mediului cultural fiorentin din anii șederii în Italia a savantului german. Lumea anticarilor și a studiilor cu privire la antichitate sunt documentate prin tablouri și opere din epocă, printr-o serie de artefacte etrusce aflate în Colecția Medici sau care erau cunoscute în acea perioadă și pe care Winckelmann a avut ocazia să le vadă.
A doua secțiune a expoziției prezintă mai îndeaproape figura lui J. J. Winckelmann. La acest punct al expoziției, vizitatorul este invitat să pătrundă în universul studiilor și al preocupărilor avute de savantul german la Florența. Winckelmann sosește în acest oraș dând glas unei invitații venite de la baronul Heinrich Wilhelm Muzell von Stosch. La Florența se îngrijește de catalogarea colecției de geme pe care baronul o moștenise de la unchiul său, Philip von Stosch (cel mai important colecționar de geme din epocă), cu care Winckelmann fusese într-o lungă corespondență fără să aibă însă ocazia de a-l cunoaște. Catalogul gemelor a fost mai apoi publicat la Florența, în 1760, cu titlu “Description des pierres gravée du feu baron de Stosch”. Mulajele colecției complete „Geme Stosch” – de la Muzeul din Stendal, Germania -, sunt expuse în această parte a parcursului expozițional. Gemele au fost împărțite în opt clase: de la pietre egiptene la zei și eroi mitologici.
Parcursul expozițional se încheie cu o secțiune dedicată moștenirii culturale lăsată de Winckelmann și, în linii mari, stilului neoclasic care în perioada Restaurării s-a extins și în Marele Ducat.
Într-una din ultimele vitrine este expus și faimosul caiet de notițe, „Manoscritto fiorentino” (din hârtie pergament), care cuprinde însemnări cu privire la întâlnirile avute de savant în perioada petrecută la Florența. Acest caiet conține și pagini de schițe cu privire la proporțiile corpului uman. Este expusă și prima, singura până la momentul de față, ediție a operei complete a lui Winckelmann, tipărită la Prato între 1830-1834.
O curiozitate în această ultimă secțiune o reprezintă și porțelanurile policrome de producție napolitană care reproduc stilul ceramicii antice în pastă roșie care erau numite „all’etrusca”. Printre obiectele care atrag atenția se numără și așa-numita „Ballerina”, o statuie romană din Colecția Riccardi care cu această ocazie a părăsit pentru prima dată spațiul în care este păstrată.
Astăzi, prejudecata neoclasică, la umbra căruia Winckelmann opera, e mult depășită. Știm că statuile în antichitate erau colorate și nu de un alb strălucitor precum marmura din care sunt făcute. Știm că stilul evoluează și nu „decade” – pentru că Winckelmann a împărțit arta Greciei trasând o evoluție a stilurilor în felul următor: de la stilul antic, la sublim, la frumos, la stilul „decadenței”. Astăzi putem să distingem copia de original și să o atribuim autorului.
Impresii
Tematica expoziției reprezintă o alegere clară care conduce direct către miezul unei perioade de fervoare în ceea ce privește istoria, studiul și înțelegerea etruscilor în secolul al XVIII-lea. Atenția este îndreptată pertinent către activitatea lui Winckelmann din timpul șederii sale la Florența, între septembrie 1758 și aprilie 1759, o perioadă bogată în stimuli intelectuali. Dimensiunea redusă a expoziției poate să reprezinte un avantaj pentru un public mai puțin familiarizat cu perioada istorică foarte bine delimitată și/sau cu personalitatea enigmatică a lui Winckelmann, volumul de informație fiind mai ușor de absorbit.
Pe lângă faptul că celelalte exponate, parte a proiectului, răspândite în alte săli ale muzeului, nu sunt indicate clar, textele descriptive ale exponatelor sunt doar în limba italiană, iar sintagma “Părintele arheologiei în Toscana” este forțată (traseul expozițional nu sugerează evident această latură a savantului), este de apreciat modul în care expoziția adună la un loc opere care au avut un impact asupra imaginației lui Winckelmann dând, astfel, posibilitatea vizitatorului să respire sugestiile acelei perioade.
Mai jos vă este prezentată o serie de fotografii din cadrul expoziției.
Portretul lui Johann Joachim Winckelmann. Otto Gerike, copie realizată de Anton von Maron. Stendal, Wickelmann Museum, ulei pe pânză, 1956. Un personaj neobișnuit și extravagant, bibliotecarul german de secol al XVIII-lea se reprezenta în tablouri cu turban. Originile sale erau modeste fiind fiu de cizmar.
Expoziția se desfășoară sub Înaltul Patronaj al Republicii Italiene.
Statuie a Afroditei. Florența, Muzeul Național de Arheologie, sec. I a.Chr. Venus în marmură italică, copie elenistică după un original atic de la finele sec. V a.Chr. Nu este o operă care excelează prin calitate. S-a crezut inițial că reprezenta o muză dansând.
Statuie a așa-zisei „Ballerina”. Florența, Palazzo Medici Riccardi (în depozitul Gallerie degli Uffizi), 50-100 d.Chr. pentru statuie, 150-200 d.Chr. pentru cap; baza, brațele și picioarele provin de la restaurare. Copie romană în marmură greacă (ansamblată din două statui diverse) a unui original grec de epocă elenistică ce probabil reprezenta o Nike. Domnișoara dânsând („La donzella che balla”) a fost în mod special admirată de către J. J. Winckelmann pentru farmecul faldurilor, în cadrul broșurii sale dedicată manifestărilor grației în arta antică, element distinctiv pentru el al stilului frumos în arta greaca, care era un atribut nu doar al esențialului, adică a figurii umane cu expresiile și acțiunile în care era angajată dar și particularitățile aleatorii, de obicei gătelile și veșmintele.
Conversație în atelierul pictorului Johann Zoffany. Florența, Galleria d’Arte Moderna, Palazzo Pitti. Ulei pe pânză, atribuit lui Joseph Mc. Pherson, 1772-1778. Prelați, nobili și artiști angajați într-o conversație erudită în jurul antichităților de la Galleria degli Uffizi.
Statuetă din bronz, numită „Eilithya”. Florența, Muzeul Arheologic Național, 400-370 a.Chr. Zeița etruscă cu rodie, încă necunoscută, a fost identificată de studioșii din epocă cu Venere (Dempster), Pomona (Gori și Schwelb), Italia (Passeri). Inscripția, Auanithi, poate fi numele zeiței.
Statuetă din bronz a unui câine. Florența, Muzeul Arheologic Național, sec. III a.Chr. Dedicație către zeul Selvans Caluśtla, rara statuetă a fost selecționată de către F. Buonarroti pentru planșele care aveau să însoțească lucrarea De Etruria Regali a lui Th. Dempster, probabil datorită inscripției care a dat naștere și unor discuții, E. Passeni și S. Maffei crezând că desemna numele artefactului.
Imagine, sala de expoziție.
Statuetă votivă din bronz. Florența, Muzeul Național de Arheologie, în jurul anului 250 a.Chr. Oferită de către un anume Larce din gens Lecni unui divinități nespecificate, venerată în localitatea necunoscută Uthurzanua (poate în regiunea Sienei). Bronzul a fost introdus de către F. Buonarotti în apendicele realizat la Explicationes del De Etruria Regali a lui Th. Dempster.
De la stânga la dreapta: – Statuetă de tipul „Idolino di Pesaro”. Florența, Museo Nazionale del Bargello, 1700-1710. Replică de dimensiune mică după celebrul exemplar descoperit la Pesaro în 1530, a cărui frumusețe a lăudat-o și Winckelmann; face parte din seria de 12 statuete de gust clasic realizate de sculptorul fiorentin de epocă barocă târzie Massimiliano Soldani Benzi pentru principele Liechtensteinului, Johann Adam Andreas I. – Statuetă din bronz de tipul „Fauno Danzante”. Florența, Museo Nazionale del Bargello, 1700-1710. Exemplar atribuit sculptorului fiorentin de epocă barocă târzie Massimiliano Soldani Benzi. Micul bronz reactualizează tipul faunului dansând expus în Tribuna degli Uffizi, o statuie antică din marmură intră în galerie în 1684 și de atunci reprodusă în mod repetat. – Statuetă de tipul „Apoxyomenos”, în bronz aurit. Florența, Museo Nazionale del Bargello, 1700-1710. Indicată în cadrul inventarelor de sec. XVIII precum „Atleta con vaso”, statueta e o reproducere fidelă la scală mică a statuii din marmură ce-l reprezintă pe Apoxyomenos (atlet care se curăță), expusă în Galleria degli Uffizi, o copie romană reprodusă cu o carafă pentru apă în loc de strigil. Probabil atelierul lui M. Soldani Benzi.
De la stânga la dreapta: – Statuetă de tipul „Venere de’Medici”. Sesto Fiorentino, Museo Richard-Ginori della Manifattura di Doccia. Ghips tratat cu ulei fiert, 1780-1790. – Statuetă în porțelan tipul „Venere de’Medici”. Sesto Fiorentino, Museo Richard-Ginori della Manifattura di Doccia. 1780-1800. – Statuetă în porțelan tipul „Venere de’Medici”. Sesto Fiorentino, Museo Richard-Ginori della Manifattura di Doccia. 1780-1800. Exemplar inedit, fără delfinul de susținere.
A. Medalie din bronz înfățișându-l pe Filippo Buonarroti. Antonio Montauti (1683-1746), Cortona, Museo dell’Accademia Etrusca. Filippo Buonarroti, arheolog, între 1683-1699 a fost consilierul cardinalului Gasparo Carpegna, la Roma, apoi senator la Florența. Winckelmann la definit drept „dotto” (savant) și l-a considerat unicul autor modern folositor pentru înțelegerea monumentelor antice. B. Medalie din bronz înfățișându-l pe Anton Francesco Gori. Florența, Museo Nazionale del Bargello, 1751. O medalie dorită de Società Colombaria pentru celebrarea împlinirii vârstei de 50 de ani a unuia dintre membrii fondatori, un intelectul de faimă europeană. C. Medalie din bronz cu bustul lui Anton Maria Salvini. Florența, Museo Nazionale del Bargello, înainte de 1756. D. Medalii din bronz înfățișându-l pe baronul Philipp von Stosch. Jos: Marcus Tuscher (1705-1751), Florența, Museo Nazionale del Bargello, 1738. Autorul medaliei, pictor de peisaje și portretist abil, dar mai ales gravor și desenator de antichități, a fost oaspete, împreună cu alți tineri artiști, în casa baronului von Stosch, care în această medalie este reprezentat „all’antica”, cu părul scurt și bustul acoperit cu un veșmânt amplu. Sus: François Marteau. Cortona, Museo dell’Accademia Etrusca, 1727.
Moartea lui Priamus. Antonio Ricciani (1775-1836), Pisa, colecție privată, 1825 – Napoli. Stampa reflectă atașamentul din epocă față de antichitate. A avut ca model tabloul omonim realizat de Pietro Benvenuti (1769-1844) pentru palatul fiorentin al princepelui Tommaso Corsini.
Anton Francesco Gori, Museum Etruscum. Florența, Bibliotecca della Soprintendeza Archeologia della Toscana, 1737. Una dintre primele și cele mai importante opere (în epocă) despre monumentele etrusce. Lucrarea are o inspirație total diversă de cele contemporane, rădăcina cercetării fiind teologico-sacră. Se alătură demersurilor lui Th. Dempster și F. Buonarroti.
J. J. Winckelmann, Description des Pierres Gravées du Feu Baron de Stosch. Florența, Biblioteca Nazionale Centrale. Florența, 1760, cu prefața tipărită la Roma.
J. J. Winckelmann, Monumenti Antichi Inediti. Florența, Biblioteca della Soprintendenza Archeologia della Toscana. Roma, 1767.
Statuetă din bronz reprezentând un războinic. Florența, Muzeul Național de Archeologie. Epoca bronzului final – începutul epocii fierului (IX-VIII a.Chr.) Bronzul sard care în inventarul colecției cardinalului Leopoldo de Medici e indicat drept egiptean era considerat etrusc de către A. F. Gori și L. Lanzi; reprezintă un războinic înarmat complet și cu cască cu coarne. J. J. Winckelmann alocă o rapidă dar semnificativă discuție referitoare la bronzurile de producție sardă, cărora le atribuie corect un stil barbar. Bronzurile sunt importante pentru vechimea și aspectul lor.
Déjeuner realizat la Real Fabbrica della Porcellana din Napoli. Porțelan vopsit cu emailuri policrome. Florența, Museo degli Argenti e delle Porcellane, Palazzo Pitti, 1790-1800. Conceput pentru două persoane, serviciul este compus dintr-o cafetieră, două vase pentru lapte, o zaharniță, două cești cu farfurii, o tavă și este decorat în stilul „all’etrusca” – sintagmă prin care se făcea referire în mod generic la arta din regiunea Magna Grecia, de la care se copiau forme și motive ornamentale. Este un exemplu semnificativ pentru răspândirea modelelor de inspirație arheologică în principalele manufacturii europene de ceramică care prinsese avânt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca urmare a siajului produs de descoperirile arheologice de la Herculaneum, o modă față de care Winckelmann s-a pronunțat în termeni negativi.
Așa-numitul „Manoscritto Fiorentino” al lui J. J. Winckelmann. Florența, Accademia di Scienze e Lettere „La Colombaria”. Caietul are 192 de pagini atribuite perioadei 1756 – 1762, cu însemnări în limba germană, greacă, latină și italiană. Istoria acestui manuscris este complexă. După moartea lui Winckelmann lucrările acestuia ajung în numeroase arhive publice sau private. La Accademia Toscana di Scienze e Lettere “La Colombaria” ajunge manuscrisul în 1836, printr-o donație, împreună cu alte materiale care au aparținut lui Winckelmann. În 1872, germanul Carl Justi, autorul unei monumentale bibliografii a lui Winckelmann, recunoaște caietul și importanța deținută. Acest manuscris povestește un mod de lucru, de selecționare a informației, de memorizare; fiind un obiect deținut și utilizat ca un prețios instrument de lucru. Paginile acestui caiet prezintă două ipostaze ale lui Winckelmann: omul și savantul. Aceste pagini, dintre tot ce ne-a parvenit de la savantul german, vorbesc cel mai bine despre el. La jumătatea secolului al XX-lea acest manuscris revine în atenția cercetătorilor iar în 1994 Max Kunze publică în întregime acest caiet de notițe: Il manoscritto fiorentino di J. J. Winckelmann (apare la Florenața, Olschki Editore).
Opera întreaga a lui J. J. Winckelmann, prima ediție italiană completă (în 12 volume, rămâne în continuare singura ediție italiană completă). Florența, Colecție Privată. Prato, 1830-1834.
Catalogul nu ilustrează doar sursele antice și moderne folosite de Winckelmann, în mod particular cele referitoare la studiile italiene din acea perioadă, dar și proiectul său, în continuu amplificat și supus corecțiilor și modificărilor, al unei istorii a artei etrusce, plecând de la Description des Pierres graves du feu Baron de Stosch (Florența, 1760) și ajungând la Monumenti antichi inediti (Roma, 1767). Printre numele care au contribuit cu studii se numără: Max Kunze, Stefano Bruni, Maria Fancelli, Giovannangelo Camporeale. Catalogul se împarte în șase părți: o primă parte care curprinde o serie de prezentări ale lucrării din partea organizatorilor și a colaboratorilor. Catalogul se continuă cu trei părți principale. Urmează apoi prezentarea vieții lui Winckelmann, în linii mari, și bibliografia. Cele trei părți principale sunt consistente și se împart în secțiuni. Prima secțiune, La Firenze di Winckelmann, cuprinde studii cu privire la mediul cultural fiorentin, evoluția istoriei antice la Florența, precum și receptarea istoriei etrusce la Florența în perioada lui Gian Gastone și în perioada Regenței, așa cum reiese din prezentarea colecțiilor, a anticarilor și a mecenaților din epocă. A doua secțiune, Winckelmann, Firenze e gli Etruschi, vorbește despre perioada lui Winckelmann la Florența. Sunt patru studii care tratează modul în care savantul german a abordat arta etruscă, perioada dedicată studiului și catalogării gemelor din colecția Philipp von Stosch, și maniera în care sunt înfățișați etruscii în lucrarea Monumenti antichi inediti (publicată în 1767). Este considerată și personalitatea lui Winckelmann. Cea de-a treia secțiune, Oltre Winckelmann, prezintă evoluția cadrului cultural al clasicismului în Toscana în urma Restaurației (1814-1830), tradiția istorico-culturală editorială de la Prato, orașul în care este publicată întreaga operă a lui Winckelmann între anii 1830-1834.
Resurse:
- Colivicchi, Fabio. 2000. “L’antiquaria etrusca”, în Gli Etruschi, Mario Torelli ed., Milano: Bompiani, pp. 507-510;
- Gallo, Daniella. 1999. “Per una storia degli antiquari romani nel Settecento”, în Mélanges de l’Ecole française de Rome. Italie et Méditerranée, 111.2, pp. 827-845.
Resurse on-line:
Textul și fotografiile realizate de Corina-Ruxandra Gavriș Șteflea
Apreciază:
Apreciere Încarc...
C I C S A 