Sinteza Atelierului CICSA din 11 Martie 2016

Vineri, 11 martie 2016, am avut bucuria să organizăm și să găzduim în cadrul CICSA un atelier de studiu dedicat metodelor de cercetare specifice arheologiei și științelor antichității: antropologie de teren, cartografie istorică, analiza critică a surselor.

Pentru cei care nu au putut participa la această activitate organizată de CICSA dar și pentru valorificarea rezultatelor cercetărilor tinerilor masteranzi și doctoranzi care au susținut prezentări, vă invităm să parcurgeți rezumatele intervențiilor din 11 martie 2016.

1. Ciprian Crețu – „Anthropologie de terrain – strategie de săpătură și cadru teoretic de analiză”

Arheologia funerară este un domeniu care, în mod tradițional, a interesat atât arheologii cât și antropologii (biological anthropologists). În timp ce colaborarea nu poate fi întotdeauna calificată ca fiind cu adevărat transdisciplinară, câmpul este bogat cu exemple de colaborări de succes în jurul interesului comun pentru înțelegerea caracteristicilor, corpurilor îngropate acolo și a societăților care le-au lăsat în urmă. O perspectivă biologică ne ajută să înțelegem materialitatea morții. Corpul defunct oferă, de asemenea, o gamă largă de intrări în studiul relațiilor complexe dintre natură și cultură. Până la urmă, sunt procesele biologice și chimice cele care transformă corpul după moarte, și schimbările pe care acestea le produc cele la care supraviețuitorii răspund în timp ce se ocupă de corpul neînsuflețit.

Pornind de la demersurile concepute și întreprinse de o serie de cercetărori în ultimele decenii (Henri Duday, Claude Masset, Liv Nilsson Stutz și alții) putem să observăm că antropologia de teren îmbină o observare atentă a distribuției spațiale a rămășițelor umane la fața locului cu setul de cunoștințe venit dinspre biologie cu privire la modul în care organismul uman se descompune după moarte. Antropologia de teren oferă o perspectivă în încercarea de reconstrucție detaliată a practicilor funerare din trecut prin examinarea centrată asupra tratamentelor aplicate corpului. . Noii abordări îi revine meritul de a deplasa centrul de greutate al cercetării de la analiza culturii materiale în cadrul căreia defunctul apare ca un simplu purtător al acesteia, la o cercetare care pornește de la corpul individului, văzut ca „element central în jurul căruia sunt organizate gesturi funerare“, cum menționează Duday, și care determină în fapt amenajarea întregului complex funerar.

În timp ce se constată faptul că antropologia de teren a fost aplicată cu succes ca un instrument eficient pentru intervențiile arheologice și analiza descoperirilor din contextele funerare, această metodă poate fi utilizată într-o combinație de succes cu două abordări teoretice centrale în cadrul arheologiei funerare. În primul rând, având la bază considerațiile cu privire la procesele de descompunere și integrând aceste procese într-un nivel elementar de înțelegere a caracteristicilor înmormântării, o astfel de abordare ajută la perceperea defunctului într-o nouă perspectivă în cadrul arheologiei, permițând vizualizarea materialității și a corporalității morții. În al doilea rând, pornind de la principiul de bază al arheotanatologiei – centrarea pe modul de tratare a corpurilor defuncte – care ne oferă informații cu privire la practicile funerare din trecut, Nilsson Stutz observă că se poate opera o conexiune cu teoria corpului și a încorporării (embodiment) venită dinspre antropologia culturală influențată de abordarea fenomenologică.

2. Liviu Mihail Iancu, Alina Ciobotaru – „Surse scrise (și nescrise) despre mercenarii egeeni din Egipt. Ce trebuie (și mai ales ce nu trebuie) să facem cu ele”

Prezentarea a atras atenţia asupra câtorva principii ale criticii interne ale documentelor, rezumate sub forma unor imperative negative precum: „Nu ignora vreo sursă!”, cu corolarul „Nu ignora vreun element al unei surse!”; „Nu te crede mai deştept decât sursele!”; „Nu gândi complicat!”; „Nu amalgama sursele!”. Funcţionarea principiilor a fost exemplificată prin referire la surse scrise şi nescrise despre istoria mercenarilor egeeni din Egipt în perioada arhaică, precum autorii antici Herodot şi Polyainos, cilindrul Rassam, inscripţiile greceşti, cariene şi semitice de la Abu Simbel sau o stelă funerară hellenomemphită, şi la interpretările lor în literatura modernă de specialitate, adeseori forţate tocmai pentru că principiile lucrului cu izvoarele istorice nu sunt respectate.

3. Dragoș Hălmagi, Lorena Stoica, Adrian Vladu – „Lecturi ale vestigiilor materiale antice – orașul Ostia”

Prezentarea a propus o lectură a vestigiilor orașului roman Ostia, cu ajutorul fotografiilor făcute în vizita de studiu la Roma, organizată de echipa CICSA în 27-29 ianuarie 2016 (pentru detalii despre această vizită și fotografiile realizate cu acest prilej vă invităm să citiți relatarea “Vizită de studiu la Roma # 27-29 ianuarie 2016” și/sau să vizitați albumul foto realizat pe pagina de Facebook a CICSA, disponibil aici.

Ostia, orașul port al Romei încă din perioada republicană, se dezvoltă treptat în jurul unui castru construit în sec IV î.Hr. la gurile Tibrului, importanța sa economică crescând pe măsură ce Roma devine o putere maritimă. Atinge apogeul de dezvoltare economică în perioada lui Traian, când se construiește un nou port maritim. Declinul orașului începe în sec. III d.Hr., odată cu mutărea activității comerciale către Portus, care de acum se separă și din punct de vedere administrativ. Apeductul încetează să mai funcționeze la sfârșitul sec. V d.Hr., dar orașul este părăsit în totalitate abia în sec. IX d.Hr. Este unul dintre cele mai vizitate situri arheologice din lume, important pentru studierea arhitecturii romane imperiale, oferind din unele puncte de vedere o imagine mai clară a Romei antice decât Roma însăși. De pildă, clădirile de tip insula, care dominau ca suprafață de construcție Roma antică, sunt păstrate în stare mult mai bună aici.

Insula Termopoliului, o insula romană clasică, cu ieșiri spre două străzi, construită în sec. II d.Hr., prezintă camere de locuit și spații comerciale grupate în jurul unei curți interioare. Este situată în zona cea mai aglomerată a orașului, în apropierea Forului. Clădirea este compusă din parter, mezanin și două etaje superioare. Pe latura dinspre Via Diana se observă scara care ducea la etajele superioare, iar la parter intrarea principală în clădire și un termopolium alcătuit din două camere. Pe pragurile de intrare există mozaicuri bicromatice cu motive geometrice. În prima cameră se află un bar în formă de L, a doua cameră putând avea rolul unei bucătării. Pereții celor doua încăperi sunt acoperiți de picturi murale cu motive arhitecturale și florale. Una din acestea, realizată în sec. III d.Hr., înfățișează pe un fond alb încadrat de motive geometrice o figură umană, cel mai probabil masculină. Deasupra unei mese, un alt tablou zugrăvește măsline verzi, un nap, un pahar și, agățate într-un cui, fie cimbale, fie felii de pepene verde sau brânză roșie, fără îndoială o ilustrație potrivită activității comerciale ce se desfășura aici.

Casa Fortunei Annonaria, aflată în partea sudică a orașului, își are numele de la una din statuile găsite în incintă, un personaj feminin cu cornucopia în mâna stangă, identificat fie cu această divinitate, fie cu o personificare a orașului. Colonada din curtea interioară a fost ridicată împreună cu cele mai multe camere ale edificului pe la mijlocul sec. II d.Hr. În prima parte a sec. IV d.Hr., o etapă ulterioară de construcție lărgește camera dinspre sud-vest, căreia i-au fost adăugate o triplă arcadă, un nymphaeum cu patru nișe și un bazin, și o absidă, ușor înălțată, în care se afla probabil un stibadium. Intrarea și luminarea acestui spațiu se făceau deopotrivă dinspre răsărit. În partea opusă a curții, o cameră cu fereastra spre interior, încălzită de țevi de teracotă, era probabil folosită pentru odihnă. Aceasta are un foarte frumos mozaic în alb și negru, împărțit în mai multe tablouri care îi înfățișează pe Tezeu împotriva lui Sinis și Procrustes, pe vânătorul Actaeon, lupoaica și eroii întemeietori ai Romei, Romulus și Remus, un leopard și un centaur.

În încheiere, audienței i-a fost oferit un scurt exercițiu. Una din prăvăliile din piața de pește avea o masă de marmură în mijlocul încăperii, flancată de două mozaicuri cu temă marină, care au fost propuse spre discuție. Elementul esențial în viziunea echipei care a prezentat este faptul că cele două mozaicuri sunt citite cu fața spre ieșire, astfel imaginile împreună cu textul Inbide, calco te („Invidiosule, te calc!”) trebuie interpretate ca având nu doar rol decorativ, ci și valențe magice, apotropaice.

4. Alexandra Iuga – „Fuziunea dintre real și imaginar în ficțiunea istorică”

Studiu de caz: Trilogia Languedoc, romanul Labirintul, autoare Kate Mosse.

• Artificiu fictiv care permite intrarea în comuniune cu trecutul. Cum comunicăm cu istoria sau cum ajutăm istoria să comunice cu noi?

˶Alice se uită în jos.

Picioarele încep să-i tremure. Flacăra palidă din mână pâlpâie. Șocul îi răpește respirația. Stă la marginea unui mormânt adânc, o mică depresiune în pământ, nimic mai mult. Înăuntru sunt două schelete, cândva oameni, oasele curățate de timp. Orbitele goale ale unuia dintre cranii se holbează la ea. Celălalt craniu, lovit de piciorul ei, se odihnește pe o parte de parcă se ferește să o privească.

Trupurile fuseseră așezate unul lângă altul cu fața spre altar, precum sculpturile pe un cavou. Sunt simetrice și perfect alineate, dar mormântul nu este deloc liniștitor. Nu are pace. Pomeții unuia dintre cranii sunt zdrobiți, prăbușindu-se spre interior ca o mască de papier mâché. Mai multe din coastele celuilalt schelet sunt rupte și ies nefiresc în afară, precum crengile fragile ale unui copac mort.

Nu te pot răni. Hotărâtă să nu capituleze în fața fricii, Alice se forțează să se aplece spre el, având grijă să nu deranjeze nimic altceva. Aruncă o privire peste mormânt. Între cele două trupuri se odihnește un pumnal cu lama teșită de vreme și câteva bucăți de material. Lângă, stă o tolbă de piele legată cu șireturi, suficient de încăpătoare să țină o cutie mică sau o carte. Alice se încruntă. E sigură că a mai văzut ceva asemănător înainte, dar amintirea refuză să apară.̋ (p. 11)

• Au urmat discuții pe text.

• De ce ne interesează istoria?
  Ce căutăm în trecut?

˶Mă rog ca în final, cum zilele-mi lungi mi se apropie de sfârșit, să am șansa de a îndrepta ce odată am greșit, să găsesc în sfârșit adevărul. Adevărul mă va elibera.̋ (p. 14)

• Răspunsurile la cele două întrebări au variat. De exemplu, s-a propus că cercetăm istoria pentru a ne descoperi pe noi înșine. De asemenea, un alt răspuns a fost că învățăm din istorie și că putem găsi răspunsuri în trecut la probleme actuale.

• Îmbinarea cercetării surselor istorice cu cercetarea personală – vizitarea locurilor, experiența asemănătoare.
• Sunt unele zone istorice unde numai ficțiunea poate ajunge. Cum îi facem pe cititori conștienți de împletirea realului cu a imaginarului?

˶În timp ce razele muribunde ale soarelui apunând pictau pereții exteriori ai Château Comtal în portocaliu aprins, curtea, aleile și Marele Hol stăteau în liniște. Totul era abandonat, gol.

La Porte d’Aude, o masă de oameni înspăimântați și derutați mergeau împreună, încercând cu disperare să nu-i piardă din ochi pe cei dragi, ferindu-și privirile de fețele disprețuitoare ale soldaților francezi care îi priveau de parcă nu erau nici măcar oameni. Mâinile li se odihneau pe mânerele săbiilor de parcă așteptau numai o scuză.

Alaïs spera că deghizarea ei va fi suficientă. Înaintând, s-a amestecat în mulțime, stângace în ghetele bărbătești cu câteva numere prea mari pentru ea, și a rămas aproape de bărbatul din fața ei. Avea fâșii de piele legate în jurul pieptului pentru a o aplatiza și pentru a putea ascunde cărțile și pergamentele. În pantaloni, cămașă și o pălărie de paie care nu se deosebea de celelalte, arăta ca orice alt băiat. În gură, avea pietricele care îi alterau forma feței și își tăiase părul și îl frecase cu noroi pentru a-l închide la culoare.

(…)

‚Toi! Paysant. Qu’est-ce que tu portes lá?’

Își ținea capul în jos, rezistând tentației de a atinge benzile legate în jurul corpului.

‚Eh, toi!’

Lancea a tăiat aerul iar Alaïs s-a pregătit pentru o lovitură care nu a mai venit. În schimb, fata din fața ei a fost dărâmată la pământ. S-a târât prin noroi ca să-și adune pălăria. Și-a ridicat privirea înspre acuzatorul ei.

‚Canhòt.’

‚Ce-a spus?’ A mormăit garda. ‚Nu înțeleg un cuvânt din ce spun.’

‚Chien. Are un cățeluș.’

Înainte ca oricare dintre ei să înțeleagă ce se întâmplă, soldatul a smuls cățelul din brațele fetei și l-a trecut prin suliță. Sângele s-a împrăștiat pe partea din față a rochii fetei.

‚Allez! Vite.’ (p. 525-526)

• Discuțiile au continuat. S-a vorbit despre diferența dintre proză fantastică de inspirație istorică (ex. Game of Thrones) și lucrările declarate drept ficțiune/fantezie istorică, în special din perspectiva cercetării istorice și cum este aceasta inclusă și folosită în opera respectivă. S-a observat nevoia contemporaneității de a afla adevărul și felul în care o creație artistică poate avea mai mult succes dacă afirmă că se bazează pe adevărul istoric. S-a vorbit și despre forma discursului istoric, punându-se accent pe diferențele și asemănările dintre discursul istoric academic și cel literar.

CICSA mulțumește pe această cale tututor participanților și vă invită să luați parte și la activitățile viitoare!

Pentru mai multe imagini de la această activitate: click aici.